Desperado

     WOW !!! Astăzi (07.04.2014), am primit invitaţia, dreptul şi onoarea de a fi colaboratorul acestui mic colţ din Universul online. Nu mă voi apuca acum să vorbesc cât de GIGA-biciclist, SUPER-blogger, EXTRA-jurnalist, MEGA-colecţionar, turist MULTILATERAL dezvoltat, TETRA-sexy şi mai ales modest sunt eu, asta o ştie deja întreaga Cale Lactee şi încă vreo două, trei sau chiar patru galaxii învecinate !!!

     Doresc să vorbesc despre ţara mea România, acolo unde valoarea, cultura şi educaţia au fost învăluite de indiferenţă, josnicie şi non-valoare. Am acceptat colaborarea cu acest blog atunci când colega mea de la redacţia FemeiaStie.ro, Ana mi-a cerut acest lucru.

      Bineînţeles că la baza acceptării mele au stat un cumul de factori şi fiindcă vă văd pe toţi plini de curiozitate pot să vă spun şi dumneavoastră care au fost principalii factori ce au determinat această decizie a mea: 

- Jovialitatea şi tinereţea Anei

- Cele 3 distincţii de "Redactorul Anului" de la FemeiaStie.ro;

- Sutele de articole cu zeci de mii de accesări;

- Talentul ei actoricesc (absolventă a Facultăţii de Teatru);

- Verticalitatea ei incompatibilă cu România;

- Faptul că este din acelaşi judeţ (Prahova), cu mine;

- Feminitatea pe care o degajă;

- Naturaleţea zâmbetului ei necondiţionat;

- Lejeritatea cu care refuză degradarea morală;

- Încăpăţânarea cu care îşi urmează aspiraţiile;

     Aşa cum singuri v-aţi dat seama, aş putea cu uşurinţă să vă vorbesc încă vreo câţiva GB despre Ana, însă această postare nu-şi propune acest lucru, ci aş vrea să vorbim despre ce faci atunci când "NU contează ce şti ci pe cine şti!". Să vă dau un exemplu concret: ai terminat o facultate, eşti din provincie şi stai în Bucureşti. De doi ani cauţi să te angajezi, toţi cunoscuţii îţi fac promisiuni şi propuneri, chiar dacă ei ştiu ce anume ai absolvit toţi îţi propun cu totul şi cu totul altceva, parale total cu năzuinţele şi aspiraţiile tale. Cum ar fi să pui un psiholog să fie sunetist la un club de noapte, sau un economist casier la cinema, cum v-ar suna un informatician să fie tranşator la un abator !?!? Oricât şi-ar dori un absolvent de facultate să lucreze, nu va putea fiindcă trebuie mai întâi să te dezbraci, să te bălăcăreşti un pic, să laşi naibii principiile şi verticalitatea cu care părinţii tăi te-au obişnuit şi să treci odată la mătură, sau la "pagina 5", sau pe centură. 

    Când cutia poştală se umple cu factura de apă, cea de electricitate, cea de gaze, cea de telefon (sau telefoane după caz), când propietarul îţi ciocăne la uşă că mâine este plata chiriei, ajungi ca Antonio Banderas, jucând fără vrerea ta în "Desperado", doar fiindcă România s-a integrat în Europa dar mentalitatea românilor a rămas undeva în triburile din jungla africană. Aşa că va fi o adevărată onoare pentru mine să scriu aici în "lumea Anei" şi împreună cu "Ana şi restul lumii" să încercăm să realizăm un colţişor de NORMALITATE, mai exact ultimul bastion al bunului simţ. De aceea vreau să vă asigur că veţi mai avea oportunitatea să lecturaţi postări purtând semnătura Robert Codescu în cadrul acestui blog. Ca peste tot în Univers, începutul este cel mai greu, dar acesta fiind acum făcut nădăjduim că va veni partea cea mai uşoară şi simplă pentru noi toţi !!!

Speranta?

Speranta Cat dureaza drumul pe care omul isi gaseste un sens? Cat timp si cati kilometri il costa? Cata zile si cate plase de stele atarna asupra lui pe tot acest drum? Cate dorinte are, cate vise isi cladeste pe sperante? Cate sperante se rup incarcate de aceste vise si ce mai ramane in final? Cata credinta iti trebuie sa accepti ideea ca la capatul drumului e ceva? Sau ca pe parcurs, la un moment dat, mai devreme sau mai tarziu, vei gasi sensul care te va conduce acolo unde astepti sa ajungi? De cata forta ai nevoie sa existi in neant si sa mergi prin hartoape din kilometru in metru, din metru in metru pana cand descoperi ca esti deja intr-o prapastie si ca drumul se continua deasupra ta? Cate sperante pune omul in plasa pe care o cara in spate fara sa renunte la ea pana cand nu si le implineste sau cel putin cand plasa nu se rupe de la atata greutate? Cate sperante fac plasa sa se rupa si cand? Cat poate fi carata o astfel de plasa de-a lungul drumului cand in permanenta ploua, e vant sau rafalele de praf I le smulg din plasa? As vrea sa stiu care e greutatea unei sperante, care e durata ei si cata ploaie o poate atinge pana cand o lipeste de asfalt si e calcata de alte picioare care isi cauta sensul pe acelasi drum? Oare cand se altereaza o speranta? Cand a fost prea mult timp carata in spate, zi dupa zi, noapte dupa noapte, luna dupa luna, an dupa an, prin ploaie si vant, pe un drum care nu ivea niciun sens, niciodata? Sau cand drumul a aratat atatea sensuri incat nu ai stiut pe care sa apuci si alegerea s-a dovedit a fi gresita , speranta fiind firava si nemaisuportand drumul..murind, alterandu-se… Daca s-a alterat si nu vrei sa renunti la ea, o vei trage dupa tine lipsita de vlaga, trista , din mila… dar ea va ramane alterata. Va plange inca un timp, inchisa in plasa; apoi va muri. A spus cineva ca speranta moare ultima. Ce moare inaintea ei? Si cand stii ca au murit toate si ca speranta a murit ultima? Cand stii ca era momentul ca speranta sa moara? Sau poate cand moare speranta, stii ca toate celelalte au murit deja: asteptarea, increderea… Speranta se face in timp atat de mica incat o poti inchide in buzunar. Sau in palma. Capata forma unei meduze slabite, uscate de soare si imbracata in nisip. Ramane fara pori prin care sa respire si sa strige. Plange incet si infundat. Pana cand se sufoca si moare. Speranta are viata lunga de obicei; te poti baza pe ea si de cele mai multe ori, e singura cate mai consoleaza dupa moartea increderii, dupa oboseala asteptarii… Dar cand speranta moare, a murit totul. Drumul intr-adevar nu va mai ivi cai si sensuri, va ramane vesnic drept si catre nicaieri, un drum banal, drept, infinit si obositor. Drumul nu va mai exista la un moment dat decat deasupra ta pentru ca nu-I vei mai putea face fata. Vei incerca sa mergi din inertie pana cand te vei impotmoli si vei cadea la pamant. Atunci nu te va mai ridica nimeni iar drumu lse va ridica deasupra ta. Vei fi deja in prapastia in care ai cazut cand speranta te-a parasit. Vei cauta in buzunare si in palma dar nu vei mai gasi decat disperarea. Ea va lua locul sperantei intotdeauna si cu ea vei merge la drum mai departe. Pe ea o vei inchide in batiste, in pungi,o vei arunca in plase, in aer, in rape, in drum, o vei alunga dar iti va ramane fidela. Nu te va parasi si se va dovedi a avea o viata mult mai lunga decat speranta. Iti va arata ca ea moare ultima de fapt. Dar ca in cele mai multe cazuri poate fi nemuritoare. Si vei intalni astfel , in calatoria ta si teama: teama ca nu vei scapa de disperare. Vei merge inca o bucata de drum astfel, inchizand la gura o plasa in care urla disperarea si fugind cat te tin picioarele ca teama sa nu te ajunga din urma. Fuga ta va naste nebunia care ti se va prinde ca o gheara de cap si te va mutila. Vei fi un corp mic cu un cap mare, cu picioare slabe si oase ca niste balamale care se destrama.Tu te destrami la fel. Se destrama si drumul si se prabuseste totul intr-un val imens de praf. Care pluteste in aer. Care ajunge pe pamant in sute de zile, fir cu fir, sub forma unui praf de vise pe care alti visatori il aduna , zbatandu-se pe asfalt, si il inchid in buzunar plecand pe acelasi drum. Poate in cazul lor speranta va avea o viata mai lunga; poate increderea le va fi mai greu stirbita si poate ca asteptarea mai scurta. Acestea ar lungi viata sperantei lor. Poate ei vor avea parte de mai mult soare, de mai putin vant, iar ploile vor feri drumul. Poate mai curand decat s-ar astepta, vor gasi o intersectie mica, sau una mai mare…sau cateva alei, unul doua sensuri neasteptate si vor ajunge la destinatia unde visele vor avea sansa sa se indeplineasca inainte ca speranta sa moara, inecata in propriile-I lacrimi, in buzunar.